Day one
Pagini „smulse„ dintr-un jurnal personal:
12 februarie 2012, ziua a doua a călătoriei
Soba lângă care am dormit este caldă încă. E semi-dimineață. Doi nămeţi înalţi mă privesc ţintă prin geam, ce’or vrea să vadă nu ştiu. Mă uit în jur – locuință de finlandez: coș cu lemne, chibrituri uriașe, instrumente de jăruit focul atârnate în suport special ca la inchiziție, cinci fulare colorate, un balansoar alb cu un ren albastru pictat pe el și o bibliotecă plină.
Mă îmbrac ca la Galați și mă duc să salut cafeaua făcută de Eïa, soția lui Heikki. Mic dejun finlandez – pâine neagră rău de tot, nedospită, de secară, foarte gustoasă, unt (nu întreb de care, ca să nu aflu cumva că e de ren), cafea, brânză, șuncă, miere de albine și obligatoriu lapte. Doamna Pessonen este o gazdă super și o mamă excelentă. Suntem de-o seamă, dar ea are copii mult mai mici decât mine, așa că înțeleg că atribuțiile materne au marcat-o într-atât încât se apucă să îmi ungă și mie felia de pâine. Asta nu ar fi nimic, dar nu știi cu ce – cu usturoi! Că cică așa e la ei, pentru rezistență. Bun. Dar că vrea să pună și miere deasupra, asta nu mai înțeleg. O opresc la timp, așa că descarcă lingurița cu miere peste usturoiul lui bărbată-su. Toți suntem mulțumiți. Vorbim despre diferența dintre religie și credință (Heikki este lector la departamentul de Religion Studies care deservește și pe teologii și pe umaniștii din universitatea Helsinki).
După mic dejun ne pregătim se mergem la patinoar. Eu - în ținută de Galați. Finlandeza clatină dezaprobator din cap și mă dotează cu ce crede potrivit - șoșoni din păr de capră, pantaloni impermeabili de ski, jachetă cu puf de pinguin, mănuși cu blană. Ieșim. Afară nu e frig, fapt pentru care Otso și Pihla (9 si 5 ani) se tăvălesc natural, unde e zăpada mai necălcată. Peste tot e necălcată și ninge neîntrerupt. E alb din cer până în pământ.
Casa lor a fost inițial sediul unei făbricuțe de sticlă. E pe un deal. Nu au decât patru vecini, fără gard (doar un fel de liziere de brad), dar nu se vizitează, atât doar că se cunosc.
Este atât de frig...
Nu am mai pus patine în picioare de ani verzi. De fapt, nu știu să patinez, e mai mult un fel de hârşâială pe gheață, dar nu cad. Patinoarul este... două, unul lângă altul. Normal, la așa sat mare!... Un ”voluntar”, cum îi zice Eia, curăță cu tractorașul personal, dotat cu plug pentru zăpadă, ambele suprafețe. Uite-așa, din spirit civic, ca să aibă copiii satului loc de joacă duminică dimineața.
La prânz măncăm copios(?) supă cremă de fasole, sandvișuri cu pâine negră și lapte. Masa lor principală este la ora 17,00. Mănâncă, în general, cartofi fierți, niscai pește și salate de legume. Mâncarea n-are niciun Dumnezeu.
Plecăm spre Helsinki și mă cazez la hotel Arthur, ca să pot boli și eu în voie, că nu se făcea să să fac temperatură două seri la rând în casa lor.
