...
Aprilie 1998
Ies din rezidența în care m-au cazat cei de la service relations internationales pentru câteva zile, dau un ocol cu privirea în susul străzii, încercând să mă orientez într-un spațiu nou. Dimineața este umezită de o ploaie cu aromă de unt vanilat, croissant și espresso. Zâmbesc perspectivei zilei – o zi de descoperire, lăsată liberă de gazde spre acomodare. Fac primii pași pe caldarâmul cărămiziu, până în colț, lângă un boutique-patisserie cu vitrina deschisă total în stradă. Sunt ca un iepure amușinând împrejurimea care îmi pare cunoscută și prietenoasă. Mirosul de vanilie se amplifică, apropiindu-se de mine aplecat peste vitrină: bonjour, madame! Voulez-vous un croissant? Mă opresc, zâmbind derutată. Ploaia s-a oprit și ea să vadă dacă înțeleg franțuzește. – ăăă, oui, ça coute combien? Ploaia răsuflă ușurată și reîncepe să cadă fin, înrourîndu-mi părul. -Est-que je peux vous l’offrir, tout simplement? Vous êtes jolie, madame. - Merci, monsieur! am bîiguit eu fâstâcită de neașteptata ospitalitate matinală. A fost primul meu dialog pe o străduță din arondismentul IV, aproape de Place de la Bastille. De atunci, de câte ori plouă și sunt în Franța, simt miros cald de unt vanilat...
Paris. Așadar orașul acesta chiar există cu adevărat. Citisem atâtea despre el în studenție, dădusem chiar examene din literatura despre acest oraș , făcusem hărți și profile geologice prin bazinul sedimentar parizian, dar acum îl vedeam cu adevărat. De ce ai nevoie când vii la Paris? de o grămada de lucruri – hărți, oleacă de cultură generală, parale, mobilitate, atenție distributivă, pantofi buni, un aparat ușor, singurătate (pentru libertate de decizie într-ale traseului). Le aveam pe toate și mai mult decât atât – eram îndrăgostită de Franța (aveam să aflu mai târziu că diferența dintre Paris și Franța e totuși mare!). Aaa, și mai ai nevoie de ceva – e nevoie să știi o butadă: la curtea unui rege vestit ajung trei călători dornici să descopere frumusețea regatului său. – Cât timp aveți? îi întreabă regele. – Trei zile, zise primul. – E bine, du-te și te bucură de frumusețea regatului meu . – Eu rămân o lună, zise al doilea. - Foarte bine, vei avea cu adevărat timp să cunoști locurile și oamenii. – Eu aș vrea să rămân toată viața, zise al treilea. – Toată viața e prea puțin, zise regele gânditor.
Cam așa simt eu cu Parisul.
Cheiul Senei. Bouquin-iștii vin pe la 9,00. Lădițele metalice se deschid scârțâind și comorile ies una câte una – cărți, gravuri, postere, dicționare. Fiecare buchinist are povestea lui. Unii știu totul despre cărțile lor - de unde le-au cumpărat, ce aventuri a avut editorul cărții, cum a sfârșit proprietăreasa romancierului. Nu sunt toți vorbăreți. Turiștii îi fotografiază pe ascuns, prefăcându-se interesați de bateaux-mouches. Ce-s astea? Vaporașele de promenadă pe Sena. Pline de japonezi cu tunuri la gât. Olympus, Nikkon, Canon. Război rece tehnologic.
Vine vremea prânzului. Un fir electric trece instantaneu prin toată populația pariziană cu turiști cu tot. Ca într-un proces de auto-organizare automată, dictată de o ”informație” ontologică activată subit, lumea se îndreaptă spre bistro-uri, restaurante, cafenele în aer liber, terase pe trotuar, mese ad-hoc în mijlocul unui pietonal comercial. Fascinant. Garçoni deșirați cu șorțuri negre și lungi poartă la nivelul umărului les chef-d’oeuvres de la maison. Fără frustrare sau invidie, boemii cu buzunare mici își savurează sandvichul sprijiniți într-un cot pe balustrada podului Saint-Michel, unul din cele 37 peste Sena. Sena este tulburătoare, dar nu mereu, nu peste tot, nu cu oricine. Seara, de pe Île de la Cité, în dos de Notre Dame (este acolo o bancuță rămasă, cred, de pe vremea lui Robespierre), Sena se vede ca un șarpe cu solzi de aur. Atunci e musai să fii cu cineva alături.
