Cu ceva vreme în urmă, să tot fi fost prin 2003-2004, în plină dezvoltare a secției de Geografia Turismului la Universitea din Galați, a prins contur gândul pentru o lucrare de geografie a mănăstirilor. Gândul amesteca resorturile interioare creştine cu orgoliul cercetătorului care vrea să înțeleagă, cel puţin din perspectivă geografică, distribuţia teritorială neunifomă a mănăstirilor. Am pornit dezordonat, fără cultură teologică, dar simțeam că e un drum pe care nu-l făcuseră mulţi şi asta mi-a dat imbold. Am început să bat frenetic drumurile spre mănăstiri, căutând să « prind » raţiunea aşezării lor. Fotografii, schiţe, hărţi, idei disparate. Am început să citesc seară de seară scrieri felurite, paterice, istorii laice și creştine, teologie dogmatică, arhitectură, urbanism, geografie și, când şi când, Sfânta Scriptură. Nu se lega nimic. Nu înțelegeam nimic: mănăstiri izolate, dar și mănăstiri-vitrină, mănăstiri pe persoană fizică, dar și mănăstiri-uzină. De ce acolo și nu în altă parte? De ce ciorchine și nu uniformitate? Când încercam să leg două fraze, subiectul aluneca instantaneu fie în direcție istorică, fie spre arhitectură, cu ramificații, evident, teologice, ceea ce eu ori nu știam ori nu înțelegeam. Cât despre geografie, când nu era nicăieri, când era prea evidentă și peste tot.
Pregătirea dosarului de profesorat m-a confiscat major vreo doi ani, iar cercetarea mea despre mănăstiri a stagnat, transformându-se doar într-un reper ascuns, de supravieţuire intelectuală de rezervă. Ştiam că este lucrarea pe care vreau să o scriu, fie de mi-ar lua toată viaţa, dar imaginea despre ceea ce voiam cu exactitate rămânea zdrenţuită. Una din cauze era chiar de ordin spiritual, celelalte erau... materialist-dialectice, să zic aşa. Nu aveam nici comoditatea teoretică a jonglării transdiciplinare a conceptelor, nici exigenţa religiozităţii practice. Multitudinea de responsabilităţi şi griji cotidiene au făcut ca studiul meu să fie intermitent şi fracturat și pentru care eforturile de intrare în starea de lucru erau adesea sterile. N-am scris, cum ar zice Pleşu, «în pacea benedictină a unei chilii căptuşite de cărţi, n-am avut calma suită de idei a cercetătorului tradiţional››; am scris gâtuit, făcând slalom multi-tasking între atribuțiile profesionale de la facultate, agenda de mama de familie, cum zic francezii, și responsabilităţile de copil unic al unor părinți din ce în ce mai vârstnici. Din tot acest parcurs au ieșit doar două articole, oarecum gemene, unul publicat în Iordania în 2008, celălalt la o revista de la Iași (care reușise timp de vreo doi ani performața de a fi indexată ISI). (http://www.ejst.tuiasi.ro/).
La nivel de maximă generalitate cam acesta este contextul preocupărilor de până la 1 octombrie 2009, dată după care nici un rând nu a mai avansat. Am intrat în starea de “studentă la teologie”, în care primele luni au fost decisive. Din octombrie până în decembrie m-am pomenit întoarsă pe dos şi scuturată din toate colţurile. Naveta între catedră și bancă nu e ușoară! Am început să înghit rând pe rând fel de fel stări, să citesc Drept canonic şi Exegeză, PSB și studii de spiritualitate monastică. Evident că din când în când m-am ... înecat, ca un copil prost care mănâncă amestecat și fără măsură! Și de scris din nou nu m-am reapucat, decât câdn a trebuit să produc o licență! Și apoi o disertație. Nepublicate încă.
...Acum, însă, dacă tot m-am apucat de blogging, voi împărtăși o parte din experiența adunată în lungul șir de pelerinaje monastice și, cine știe, poate voi regăsi calea către scrierea abandonată cândva.
