Geografii spirituale

Ai zice că o va strivi dintr-o clipă în alta și va dispărea înghițită între buzele pietroase ale muntelui; dar nu!

Aceasta este una dintre cele mai frumoase legături pe care le-am văzut de-a lungul peregrinărilor mele. Sunt acolo două forțe, aparent inegale: muntele şi bisericuţa. Dacă muntele ar strânge din dinți, dacă s-ar mişca un pic, dacă ar strănuta, cutiuța albă s-ar sfărâma ca o coajă subțire de ou și s-ar face una cu miile de tone de calcar. Aproape că mi-am ținut respirația ca nu cumva să stârnesc prăbușirea, dezastrul, sfârșitul. Dar, nu. Cutiuța albă are și ea forţa ei nebănuită. Se împotrivește muntelui, ținându-l cu gura căscată,  pe care cred că îl dor deja fălcile de atâta nemișcare încordată.
Privindu-i, nu știi care este cel puternic. Masivul amenințător, gata să se prăvălească peste fragilitatea elegantă, sau lăcașul care pare că ține pe umărul său drept întreaga neputință bicisnică a matahalei? Poate că de n-ar fi ea, bisericuța, stânca aceea imensă s-ar ruina ca o movilă de nisip sub propria greutate...

M-am uitat îndelung la cei doi și m-am întrebat ce sunt - un uriaș solemn care amenință o jucărie sau o imensitate fără noimă, lângă o esență diamantină? Și brusc am simțit înțelesul conviețuirii lor nu ca pe o competiție de putere, citită într-o cheie războinică - cine e ”tarele” și cine e ”nimicul”, ci ca pe un exercițiu de simbioză. Sunt atât de diferiți și totuși atât de tainic legați unul de altul.

Cuibărit în căușul muntelui, la adăpost de vânt și ferit de intemperii, ce să-i fi dat, la schimb, micul chivot aproapelui său, trupului mare al acestuia, dacă nu o picătură de sfințire, filtrată prin membrana peretelui comun cu fiecare liturghie săvărșită. Sunt distincți, de neconfundat și în același timp îmbrățișați într-o legătură nevăzută a ajutorării reciproce, fiecare cu ce are mai bun din ce-ai al său. Un trup cu inima afară. Prin această tensiune a contopirii și neamestecării, schitul Pahomie pune în lucrare alăturarea a două geografii...