Lucrare prezentată în cadrul conferințelor Centrului de Studii Interdisciplinare ”Sfântul Ioan Damaschin” din cadrul Arhiepiscopiei Dunării de Jos și publicat în volumul Credinţă şi cunoaştere. Interferenţe (revista Centrului de Studii Interdisciplinare „Sf. Ioan Damaschin“), an. I, nr. 1, iulie-decembrie 2010, 112 p.
Triada spațiu-teritoriu-loc este un subiect labirintic. De-a lungul timpului, filosofia, geografia sau arhitectura s-au preocupat în mod specific de fiecare categorie în parte, fără să știm deocamdată dacă abordările convergente sunt mai numeroase decât divergențele inevitabile dintre ele. Transversalitatea subiectului nu a împiedicaat nicicum secționarea lui de către domeniile de știință. Geografii, într-un fel îndreptățiți să ceară prioritate în lămurirea practică a acestor categorii noționale, măcar pentru faptul că discursul lor integrează o permanentă localizare spațio-teritorială (sic!), au fost prezenți în multe asemenea dezbateri interdisciplinare. Subiectul de față, despre mecanismele de structurare a spațiului prin teritorii și locuri, își propune o (re)conexiune între geografie și teologie, abordare puțin prezentă între preocupările românești și care va îndreptăți pe mulți să o vadă ca susceptibilă de completări și reformulări ulterioare.
Triada spațiu-teritoriu-loc este un subiect labirintic. De-a lungul timpului, filosofia, geografia sau arhitectura s-au preocupat în mod specific de fiecare categorie în parte, fără să știm deocamdată dacă abordările convergente sunt mai numeroase decât divergențele inevitabile dintre ele. Transversalitatea subiectului nu a împiedicaat nicicum secționarea lui de către domeniile de știință. Geografii, într-un fel îndreptățiți să ceară prioritate în lămurirea practică a acestor categorii noționale, măcar pentru faptul că discursul lor integrează o permanentă localizare spațio-teritorială (sic!), au fost prezenți în multe asemenea dezbateri interdisciplinare. Subiectul de față, despre mecanismele de structurare a spațiului prin teritorii și locuri, își propune o (re)conexiune între geografie și teologie, abordare puțin prezentă între preocupările românești și care va îndreptăți pe mulți să o vadă ca susceptibilă de completări și reformulări ulterioare.
Spațiul - lume și pustiu
În sens larg, spațiul este forma obiectivă și universală a existenței materiei. Legătura indisolubilă cu timpul și dificultatea stabilirii unei limite precise sunt alte două atribute acceptate. Filosofia și fizica pot adăuga o sumă de alți parametri lămuritori acestei definiții, în acord cu natura și profunzimea științifică a cercetărilor lor.
Din perspectivă geografică, în sens restrâns, spațiul se referă la suportul real și concret al activităților umane, în care se combină totalitatea componentelor geografice naturale și antropice1. Cu această definiție, geografii introduc o primă separație, raportându-se la un spațiu limitat – cel al lumii terestre.
Nu mai simplu, nici mai prejos decât matricea sa universală, spațiul geografic corect delimitat are calitatea de a fi mai accesibil și deci, prezumtiv, mai ușor de cunoscut datorită limitării sale. Dar pentru mulți dintre noi, chiar și această delimitare a spațiului poate fi descurajantă căci, tot prea întins fiind, stăpânirea sa este imposibilă în afara instrumentarului convențional oferit de cunoașterea științifică. De aceea, fiecare domeniu și-a ”extras” treptat din acest hiperspațiu geografic propriul strat de cercetare, pe care l-a investit cu importanță și prioritate maximă. Așa putem să înțelegem discursurile centrate pe spațiul economic, sau pe cel politic, pe spațiile culturale, naționale sau, mai nou, din perspectivă psiho-sociologică, pe spațiul personal, ș.a.m.d. Cu adăugarea spațiului spiritual și a celui religios, teologia complează fericit o tipologie spațială, în care funcționează, detașat și simultan, toate celelalte niveluri spațiale.
De fapt, ceea ce ar putea să intereseze cu adevărat în mod practic și direct, cel puțin din perspectiva unei geografii teologice2, ar trebui să fie nu atât simpla decelare a spațiilor, teritoriilor sau locurilor, ca tipuri diferite de medii, cât mai ales interacțiunea dintre spațiu și om, mai exact între o anumită calitate a spațiului geografic și formele spiritual-religioase pe care acesta le găzduiește. De aici și până la întrebări precum acestea - există spații mai predispuse la polarizări ale spiritualității, există locuri predilecte pentru ”casa lui Dumnezeu”, este spiritualitatea creștin-ortodoxă influențată și de constituția naturală a spațiului în care s-a dezvoltat sau este marcată doar de conjuncturi istorice temporare, exclusiv omenești-, nu mai e decât un pas.
Primul răspuns pe care îl dă geografia este unul, indirect, afirmativ și anume că instalarea și dezvoltarea unei comunități umane într-un spațiu reprezintă traductorul unei favorabilități naturale, care devine, pe această cale, prim vector de structurare spațială la scară istorică. Din această perspectivă, spațiul poate fi separat, într-o primă iterație, în două subcategorii, locuibil și/sau nelocuibil. Bazată pe o constituție geografică în acord cu nevoile și puterea de adaptare a omului, favorabilitatea reprezintă, însă, doar premisa locuirii, operaționalizarea acestei calități a spațiului depinzând de mărimea și structura comunității umane care îl ocupă. Împărțit astfel, prin prezența umană, între locuit și nelocuit, între lume și pustiu, spațiul cunoaște o formă de evaluare care îl și subdivide. În arierplan, această separație poate fi pusă în legătură cu referatul biblic al izgonirii din rai, prima referire la distincția care s-a operat în spațiul primar. - ”Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”; ”Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden”; ”Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh” (Fac. 3.24, 4.16,17)-. Acesta este contextul în care spațiul, produs al creației, se structurează diferențiat, prin prezența primilor oameni, se localizează, prin raportare și cardinalitate față de alte spații, și capătă identitate devenind lume, prin zidirea de cetăți.
Opoziția între spațiul locuit și nelocuit (οἶκος – αμοἶκος), respectiv între cunoscut și necunoscut, se va menține permanent de aici înainte, relevând dimensiuni reale și simbolice variate.
Lumea este spațiul supus prezenței umane, prezență care se mărește treptat, odată cu numărul și expansiunea semințiilor biblice și continuă până în zilele noastre. Favorabilitatea pentru locuire este căutată mereu, în spații noi, prezența apei și a pământurilor bune și rodnice fiind, frecvent, măsura a acestei calități.
Dar luarea în stăpânire, oicumenizarea spațiului, este un proces continuu și de durată care a antrenat de-a lungul timpului o permanentă reașezare a percepției și reprezentărilor umane asupra spațiului cunoscut și a dimensiunilor lumii, atât a celei locuite, cât și a pustiului. De la Anaximandru și Ptolemeu și până în zilele noastre, spațiul cunoscut și populat și-a schimbat continuu configurația atât în forma reală, cât și sub aspectul reprezentărilor imagistice. Limitele spațiului terestru au glisat continuu, iar raportul dintre spațiul locuit și nelocuit a devenit din ce în ce mai elastic.
Cealaltă parte a spațiului, necunoscută și nelocuită, va fi numită generic ”pustiu”. Atributele sale – asprime și izolare - sunt considerate negative și limitative pentru oicumenă, iar semantica termenului va cunoaște, de asemenea, de-a lungul timpului, proiecții geografice diferite și conotații spirituale diferite.
Dacă pustiul biblic, ca și cel al antichității târzii și a evului mediu, este un spațiu deopotrivă necunoscut și nelocuit, plin de pericole și creaturi înfricoșătoare, așa după cum o vor sugera chiar cartografiile vremii și unele expresii grăitoare (”hic sunt leones/dracones”3), pustiul timpurilor moderne devine un spațiu cunoscut, dar nelocuit. Termenul care îl definește din punct de vedere științific este cel de ”deșert”, cu care pustiul va fi asimilat multă vreme. Epoca modernă va face cunoscute detaliile fizice ale unor deșerturi ca Sahara sau Atacama, Gobi sau Arabiei, prea puțin sau deloc populate ca urmare a unor limitări naturale, dintre care cea mai importantă este lipsa apei. Invențiile și inovațiile tehnice, dublate de creșterea continuă a populației vor face, însă, ca aceste spații neospitaliere să intre din ce în ce mai frecvent în circuitul activităților umane. Pustiul își restrânge astfel întinderea, dar continuă să reprezinte un spațiu neocupat permanent, intrat sub influența antropică și calificat prin teremnul suboicumenic.
Schimbarea cea mai semnificativă a înțelesurilor celor doi termeni – lumea și pustiul - se produce în lumea contemporană când pustiul, bine delimitat din punct de vedere fizico-geografic ca deșert, nu se mai suprapune exclusiv pe acesta, ci acoperă, prin re-extindere, orice spațiu golit de legături spirituale interumane. Pustiul poate fi un spațiu locuit, dar în care atributul izolării se aplică de data aceasta ocupanților săi.
Geografia mediază, astfel, între un reducționism comun al limbajului și înțelegerii umane și vastitatea complexă a înțelesurilor și formelor de manifestare ale spațiului.
Cunoașterea și cercetarea științifică în acest domeniu relevă diversitatea legăturilor care există între comunitate și spațiul său, iar natura și stabilitatea acestor legături devin a doua categorie de vectori structuranți, exprimați sub forma unui nou vehicul conceptual – teritoriul.
Teritoriul este definit ca decupajul spațial generat de prezența umană permanentă4. Dincolo de nuanțele etologice sugerate de ocuparea și marcarea unui areal, definiția teritoriului umanizat include, în mod obligatoriu, latura spirituală care se asociază oricărei comunități umane. Omul ca ființă socială nu dezlocuiește singur un spațiu, ci compune, dimpreună cu semenii săi, o structură de interfață între văzut și nevăzut, un teritoriu așadar, pe care îl transformă continuu, prin actul de locuire, în cel mai complex sens al cuvântului. Simpla ocupare a unui spațiu nu îl transformă automat pe acesta într-un teritoriu, după cum absența unei populări permanente în deșert nu este întotdeauna sinonimă cu pustiul. Teritoriul este spațiul asumat, valorizat și încărcat cu atașementul conștient al ocupanților săi. Este un țesut deopotrivă orizontal și vertical, rezultat din însumarea tuturor prezențelor individuale unite într-o comunitate de credință, istorie și acțiune într-o anumită perioadă de timp.
Fideli formației noastre geografice, reafirmăm totodată că fiecare caracteristică a spațiului natural, variat în forme, dar neutru spiritual5, ”impresionează” într-un anumit fel comunitatea care i se adaptează. Similar, fiecare comunitate ajunge, după un timp, să amprenteze spațiul pe care îl ocupă, prin intenționalitatea acțiunilor sale, teritorializându-l. Așezările omenești sunt esența materializării acestor relaţii producătoare de teritorii. Ele reprezintă o formă de negociere și adaptare reciprocă dintre om și natură, în urma căreia comunitatea îşi “decupează” teritoriul de acţiune. Apogeul acestei tensiuni spațiale este atins în ceea ce urbaniștii și geografii numesc ca ”marele oraș”. Însă metropola tinde să devină, din ce în ce mai mult, doar un spațiu ocupat la densitate mare, în care locuitorii săi nu mai au sentimentul apartenenței, al comuniunii și partajării aceluiași teritoriu.
Este momentul să ne punem întrebarea care este, în acest caz, legătura dintre spațiul spiritual, considerat, din perspectiva teologică, un înveliș continuu al creației - „Şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) - și discontinuitățile sale teritoriale datorate prezenței umane6. Prin ce element se recuperează și se recompune, continuu, unitatea spațială a spiritualității, atât de fragmentată teritorial prin concentrările neuniforme ale manifestării umane? Răspunsul pare să se găsească în palierul inferior al întinderii geografice – locul.
Fiind deopotrivă și simultan spațiu (măsurat hic et nunc) și teritoriu cu geometrie variabilă, locul este manifestarea unei individualități care califică spațiul. Prezența umană este, încă o dată, motor al structurării spațiale, de data aceasta la scară micro-teritorială, iar mobilitatea sa, departe de a fi un neajuns, devine chiar originea croirii teritoriului. Reperabil prin coordonate exacte și simbolizat adesea cartografic printr-un punct, locul personal(izat) este un fel de ”ciocan” care sparge uniformitatea teritoriului profan. Din punct de vedere spiritual, omul este loc-gazdă a spațiului și spațiu concentrat în loc, biserica lui Dumnezeu închipuită simbolic în om7.
Fiecare om definește un tip de centralitate, iar împreună-locuirea într-o comunitate conturează teritoriul acesteia. Într-o nouă definire, teritoriul devine o sumă de locuri individuale și, mai mult decât atât, o plasă-rețea a traseelor de mare stabilitate ale fiecărui membru, în care nodurile acesteia sunt locurile semnificative ale comunității. Între acestea, și cumulând atributele de loc, teritoriu și spațiu, se află locașul de cult – produs și vector structurant ale spațiului geografic și spiritual asupra căruia vom face primul exercițiu geografico-teologic.
Locașul de cult – spațiu, teritoriu, loc
În marile religii, locaşul8 de cult reprezintă un loc în care relaţia omului cu Dumnezeu şi comunitatea îmbracă un caracter privilegiat.
Când vorbim despre locaş de cult, ca materializare specifică a spiritualităţii creștine, termenul de biserică este, de departe, cel mai uzitat şi mai general. Se știe însă că ”biserica” este mai mult decât locașul. Cele mai cunoscute denumiri nou testamentare ale Bisericii sunt: ,,casă a lui Dumnezeu’’, ,,Trup mistic’’, ,,mireasă a lui Hristos’’, ,,stâlp şi temelie a adevărului’’(Coloseni I 18, Apoc. XXI 2-3, I Tim. III 15). Majoritatea semnifică asocierea bisericii cu formele de manifestare a realității nevăzute9, întruchipare a unui edificiu în care cărămizile sunt oamenii. O singură sintagmă, dintre cele alese spre exemplificare, se referă la sensul ei de locaş material, ,,casă a lui Dumnezeu’’10, sensul său trimițând automat la legătura dintre cele două realități – vizibilă și invizibilă.
Locul unde se amplasează casa lui Dumnezeu pentru jertfă și rugăciune nu este ales întâmplător. El se revelează în diferite circumstanțe, fiind, nu de puține ori, plasat în spații având cel puțin o caracteristică naturală specială – înălțime, deschidere, protecție sau accesibilitate foarte bună, etc. Acest loc, încărcat dintru început sau treptat cu semnificații sacre, organizează de o manieră specifică întreaga comunitate care îl recunoaște și căreia îi devine reper teritorial.
Locașul de cult este gazda spațiului liturgic și al spiritualității, iar perimetrul/teritoriul pe care îl polarizează depinde de caracterul sau importanţa canonică: catedrală, mănăstire, biserică parohială, paraclis, etc. Diferenţa dintre ele ţine de domeniul liturgic şi de cel al dreptului bisericesc şi mai puţin de aspectele dogmatice. De cele mai multe ori denumirile se dau în funcţie de rolul pe care instituţiile reprezentate de respectivul locaş îl au în organizarea administrativă bisericească, dar şi în funcţie de scopul lor practic. Toate acestea concură implicit și la alegerea locului și la o anumită poziționare geografică a bisericilor în raport cu comunitatea și cu cadrul natural.
Dintre acestea, ne vom opri atenţia mai ales asupra mănăstirilor, locașuri reprezentativ pentru spațiul ortodox românesc atât prin dimensiunea numerică actuală cât și prin pentru forța sui generis de structurare și organizare spațială.
(...)
Bibliografie
1. Alexandru Roșu, Terra –geosistemul vieții, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p.47
2. Introducerea ideii de geografie teologică aparține filosofului Im. Kant care o consideră una din cele șase ramuri ale științei relațiilor spațiale cum este numită geografia. În ultimii ani, literatura americană a cunoscut relansarea termenului prin intermediul lucrării lui Dallas F. Bell, în anul 2005, http://systematicpoliticalscience.com/ 5 nov. 2010
3. ”Hic svnt leones/dracones” (aici sunt lei/dragoni) este o frază care era scrisă în dreptul zonelor albe ale unor hărți antice, sugerând prin aceasta pericolele potențiale existente în acele teritorii neexplorate. Singura lucare care conservă aceasta frază este Hunt Lenox Globe, o hartă a lumii datând de la începutul secolului al XVI-lea.
4. Octavian Groza, Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Ed. Paideia, București, 2003, p. 246-247
5. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 15
6. ”Spațiul nu este sacru sau profan prin el însuși, ci în funcție de experiența umană”. M. Eliade, op. cit. p. 15
7. Sf. Maxim Mărturisitorul , Mystagogia, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994, p.126
8. În limba română se utilizează ambele forme, atât cea de locaș, cât și cea de lăcaș de cult, etimologia însă este în mod evident legată de rădăcina loc/locus.
9. Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit. p. 7
10. Valentin Ilie, Lăcașul de cult, în Ianus nr.5-6, Bucuresti, 2002, p. 23
De fapt, ceea ce ar putea să intereseze cu adevărat în mod practic și direct, cel puțin din perspectiva unei geografii teologice2, ar trebui să fie nu atât simpla decelare a spațiilor, teritoriilor sau locurilor, ca tipuri diferite de medii, cât mai ales interacțiunea dintre spațiu și om, mai exact între o anumită calitate a spațiului geografic și formele spiritual-religioase pe care acesta le găzduiește. De aici și până la întrebări precum acestea - există spații mai predispuse la polarizări ale spiritualității, există locuri predilecte pentru ”casa lui Dumnezeu”, este spiritualitatea creștin-ortodoxă influențată și de constituția naturală a spațiului în care s-a dezvoltat sau este marcată doar de conjuncturi istorice temporare, exclusiv omenești-, nu mai e decât un pas.
Primul răspuns pe care îl dă geografia este unul, indirect, afirmativ și anume că instalarea și dezvoltarea unei comunități umane într-un spațiu reprezintă traductorul unei favorabilități naturale, care devine, pe această cale, prim vector de structurare spațială la scară istorică. Din această perspectivă, spațiul poate fi separat, într-o primă iterație, în două subcategorii, locuibil și/sau nelocuibil. Bazată pe o constituție geografică în acord cu nevoile și puterea de adaptare a omului, favorabilitatea reprezintă, însă, doar premisa locuirii, operaționalizarea acestei calități a spațiului depinzând de mărimea și structura comunității umane care îl ocupă. Împărțit astfel, prin prezența umană, între locuit și nelocuit, între lume și pustiu, spațiul cunoaște o formă de evaluare care îl și subdivide. În arierplan, această separație poate fi pusă în legătură cu referatul biblic al izgonirii din rai, prima referire la distincția care s-a operat în spațiul primar. - ”Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”; ”Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden”; ”Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh” (Fac. 3.24, 4.16,17)-. Acesta este contextul în care spațiul, produs al creației, se structurează diferențiat, prin prezența primilor oameni, se localizează, prin raportare și cardinalitate față de alte spații, și capătă identitate devenind lume, prin zidirea de cetăți.
Opoziția între spațiul locuit și nelocuit (οἶκος – αμοἶκος), respectiv între cunoscut și necunoscut, se va menține permanent de aici înainte, relevând dimensiuni reale și simbolice variate.
Lumea este spațiul supus prezenței umane, prezență care se mărește treptat, odată cu numărul și expansiunea semințiilor biblice și continuă până în zilele noastre. Favorabilitatea pentru locuire este căutată mereu, în spații noi, prezența apei și a pământurilor bune și rodnice fiind, frecvent, măsura a acestei calități.
Dar luarea în stăpânire, oicumenizarea spațiului, este un proces continuu și de durată care a antrenat de-a lungul timpului o permanentă reașezare a percepției și reprezentărilor umane asupra spațiului cunoscut și a dimensiunilor lumii, atât a celei locuite, cât și a pustiului. De la Anaximandru și Ptolemeu și până în zilele noastre, spațiul cunoscut și populat și-a schimbat continuu configurația atât în forma reală, cât și sub aspectul reprezentărilor imagistice. Limitele spațiului terestru au glisat continuu, iar raportul dintre spațiul locuit și nelocuit a devenit din ce în ce mai elastic.
Cealaltă parte a spațiului, necunoscută și nelocuită, va fi numită generic ”pustiu”. Atributele sale – asprime și izolare - sunt considerate negative și limitative pentru oicumenă, iar semantica termenului va cunoaște, de asemenea, de-a lungul timpului, proiecții geografice diferite și conotații spirituale diferite.
Dacă pustiul biblic, ca și cel al antichității târzii și a evului mediu, este un spațiu deopotrivă necunoscut și nelocuit, plin de pericole și creaturi înfricoșătoare, așa după cum o vor sugera chiar cartografiile vremii și unele expresii grăitoare (”hic sunt leones/dracones”3), pustiul timpurilor moderne devine un spațiu cunoscut, dar nelocuit. Termenul care îl definește din punct de vedere științific este cel de ”deșert”, cu care pustiul va fi asimilat multă vreme. Epoca modernă va face cunoscute detaliile fizice ale unor deșerturi ca Sahara sau Atacama, Gobi sau Arabiei, prea puțin sau deloc populate ca urmare a unor limitări naturale, dintre care cea mai importantă este lipsa apei. Invențiile și inovațiile tehnice, dublate de creșterea continuă a populației vor face, însă, ca aceste spații neospitaliere să intre din ce în ce mai frecvent în circuitul activităților umane. Pustiul își restrânge astfel întinderea, dar continuă să reprezinte un spațiu neocupat permanent, intrat sub influența antropică și calificat prin teremnul suboicumenic.
Schimbarea cea mai semnificativă a înțelesurilor celor doi termeni – lumea și pustiul - se produce în lumea contemporană când pustiul, bine delimitat din punct de vedere fizico-geografic ca deșert, nu se mai suprapune exclusiv pe acesta, ci acoperă, prin re-extindere, orice spațiu golit de legături spirituale interumane. Pustiul poate fi un spațiu locuit, dar în care atributul izolării se aplică de data aceasta ocupanților săi.
Geografia mediază, astfel, între un reducționism comun al limbajului și înțelegerii umane și vastitatea complexă a înțelesurilor și formelor de manifestare ale spațiului.
Cunoașterea și cercetarea științifică în acest domeniu relevă diversitatea legăturilor care există între comunitate și spațiul său, iar natura și stabilitatea acestor legături devin a doua categorie de vectori structuranți, exprimați sub forma unui nou vehicul conceptual – teritoriul.
Teritoriul este definit ca decupajul spațial generat de prezența umană permanentă4. Dincolo de nuanțele etologice sugerate de ocuparea și marcarea unui areal, definiția teritoriului umanizat include, în mod obligatoriu, latura spirituală care se asociază oricărei comunități umane. Omul ca ființă socială nu dezlocuiește singur un spațiu, ci compune, dimpreună cu semenii săi, o structură de interfață între văzut și nevăzut, un teritoriu așadar, pe care îl transformă continuu, prin actul de locuire, în cel mai complex sens al cuvântului. Simpla ocupare a unui spațiu nu îl transformă automat pe acesta într-un teritoriu, după cum absența unei populări permanente în deșert nu este întotdeauna sinonimă cu pustiul. Teritoriul este spațiul asumat, valorizat și încărcat cu atașementul conștient al ocupanților săi. Este un țesut deopotrivă orizontal și vertical, rezultat din însumarea tuturor prezențelor individuale unite într-o comunitate de credință, istorie și acțiune într-o anumită perioadă de timp.
Fideli formației noastre geografice, reafirmăm totodată că fiecare caracteristică a spațiului natural, variat în forme, dar neutru spiritual5, ”impresionează” într-un anumit fel comunitatea care i se adaptează. Similar, fiecare comunitate ajunge, după un timp, să amprenteze spațiul pe care îl ocupă, prin intenționalitatea acțiunilor sale, teritorializându-l. Așezările omenești sunt esența materializării acestor relaţii producătoare de teritorii. Ele reprezintă o formă de negociere și adaptare reciprocă dintre om și natură, în urma căreia comunitatea îşi “decupează” teritoriul de acţiune. Apogeul acestei tensiuni spațiale este atins în ceea ce urbaniștii și geografii numesc ca ”marele oraș”. Însă metropola tinde să devină, din ce în ce mai mult, doar un spațiu ocupat la densitate mare, în care locuitorii săi nu mai au sentimentul apartenenței, al comuniunii și partajării aceluiași teritoriu.
Este momentul să ne punem întrebarea care este, în acest caz, legătura dintre spațiul spiritual, considerat, din perspectiva teologică, un înveliș continuu al creației - „Şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) - și discontinuitățile sale teritoriale datorate prezenței umane6. Prin ce element se recuperează și se recompune, continuu, unitatea spațială a spiritualității, atât de fragmentată teritorial prin concentrările neuniforme ale manifestării umane? Răspunsul pare să se găsească în palierul inferior al întinderii geografice – locul.
Fiind deopotrivă și simultan spațiu (măsurat hic et nunc) și teritoriu cu geometrie variabilă, locul este manifestarea unei individualități care califică spațiul. Prezența umană este, încă o dată, motor al structurării spațiale, de data aceasta la scară micro-teritorială, iar mobilitatea sa, departe de a fi un neajuns, devine chiar originea croirii teritoriului. Reperabil prin coordonate exacte și simbolizat adesea cartografic printr-un punct, locul personal(izat) este un fel de ”ciocan” care sparge uniformitatea teritoriului profan. Din punct de vedere spiritual, omul este loc-gazdă a spațiului și spațiu concentrat în loc, biserica lui Dumnezeu închipuită simbolic în om7.
Fiecare om definește un tip de centralitate, iar împreună-locuirea într-o comunitate conturează teritoriul acesteia. Într-o nouă definire, teritoriul devine o sumă de locuri individuale și, mai mult decât atât, o plasă-rețea a traseelor de mare stabilitate ale fiecărui membru, în care nodurile acesteia sunt locurile semnificative ale comunității. Între acestea, și cumulând atributele de loc, teritoriu și spațiu, se află locașul de cult – produs și vector structurant ale spațiului geografic și spiritual asupra căruia vom face primul exercițiu geografico-teologic.
Locașul de cult – spațiu, teritoriu, loc
În marile religii, locaşul8 de cult reprezintă un loc în care relaţia omului cu Dumnezeu şi comunitatea îmbracă un caracter privilegiat.
Când vorbim despre locaş de cult, ca materializare specifică a spiritualităţii creștine, termenul de biserică este, de departe, cel mai uzitat şi mai general. Se știe însă că ”biserica” este mai mult decât locașul. Cele mai cunoscute denumiri nou testamentare ale Bisericii sunt: ,,casă a lui Dumnezeu’’, ,,Trup mistic’’, ,,mireasă a lui Hristos’’, ,,stâlp şi temelie a adevărului’’(Coloseni I 18, Apoc. XXI 2-3, I Tim. III 15). Majoritatea semnifică asocierea bisericii cu formele de manifestare a realității nevăzute9, întruchipare a unui edificiu în care cărămizile sunt oamenii. O singură sintagmă, dintre cele alese spre exemplificare, se referă la sensul ei de locaş material, ,,casă a lui Dumnezeu’’10, sensul său trimițând automat la legătura dintre cele două realități – vizibilă și invizibilă.
Locul unde se amplasează casa lui Dumnezeu pentru jertfă și rugăciune nu este ales întâmplător. El se revelează în diferite circumstanțe, fiind, nu de puține ori, plasat în spații având cel puțin o caracteristică naturală specială – înălțime, deschidere, protecție sau accesibilitate foarte bună, etc. Acest loc, încărcat dintru început sau treptat cu semnificații sacre, organizează de o manieră specifică întreaga comunitate care îl recunoaște și căreia îi devine reper teritorial.
Locașul de cult este gazda spațiului liturgic și al spiritualității, iar perimetrul/teritoriul pe care îl polarizează depinde de caracterul sau importanţa canonică: catedrală, mănăstire, biserică parohială, paraclis, etc. Diferenţa dintre ele ţine de domeniul liturgic şi de cel al dreptului bisericesc şi mai puţin de aspectele dogmatice. De cele mai multe ori denumirile se dau în funcţie de rolul pe care instituţiile reprezentate de respectivul locaş îl au în organizarea administrativă bisericească, dar şi în funcţie de scopul lor practic. Toate acestea concură implicit și la alegerea locului și la o anumită poziționare geografică a bisericilor în raport cu comunitatea și cu cadrul natural.
Dintre acestea, ne vom opri atenţia mai ales asupra mănăstirilor, locașuri reprezentativ pentru spațiul ortodox românesc atât prin dimensiunea numerică actuală cât și prin pentru forța sui generis de structurare și organizare spațială.
(...)
Bibliografie
1. Alexandru Roșu, Terra –geosistemul vieții, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p.47
2. Introducerea ideii de geografie teologică aparține filosofului Im. Kant care o consideră una din cele șase ramuri ale științei relațiilor spațiale cum este numită geografia. În ultimii ani, literatura americană a cunoscut relansarea termenului prin intermediul lucrării lui Dallas F. Bell, în anul 2005, http://systematicpoliticalscience.com/ 5 nov. 2010
3. ”Hic svnt leones/dracones” (aici sunt lei/dragoni) este o frază care era scrisă în dreptul zonelor albe ale unor hărți antice, sugerând prin aceasta pericolele potențiale existente în acele teritorii neexplorate. Singura lucare care conservă aceasta frază este Hunt Lenox Globe, o hartă a lumii datând de la începutul secolului al XVI-lea.
4. Octavian Groza, Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Ed. Paideia, București, 2003, p. 246-247
5. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 15
6. ”Spațiul nu este sacru sau profan prin el însuși, ci în funcție de experiența umană”. M. Eliade, op. cit. p. 15
7. Sf. Maxim Mărturisitorul , Mystagogia, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994, p.126
8. În limba română se utilizează ambele forme, atât cea de locaș, cât și cea de lăcaș de cult, etimologia însă este în mod evident legată de rădăcina loc/locus.
9. Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit. p. 7
10. Valentin Ilie, Lăcașul de cult, în Ianus nr.5-6, Bucuresti, 2002, p. 23
