Νεάπολις...
...străduţe înguste și drepte ordonate în plan hippodamic (Hippodamus din Milet a ”încrucișat” străzile, ortogonal, au ieșit insulae rectangulare și, de atunci, urbanismul își zice că are ascendență antică! ei, ce să-ți spun..., deci americanii n-au niciun merit, carevasăzică), soare pieziș pe pereții albi ai caselor care stau umăr lângă umăr, în clasicul ”sit mediteranean de tip stup”, cu piepturile în față, pline de flori mici, ca niște medalii colorate pe un veston de general bătrân, cer bleu cu irizații roz, căldură cu distincție de borangic.
Neapolis... urma pașilor Sf. Apostol Pavel stă ascunsă sub pavaj.
Undeva, ceva mai departe, peste acoperișurile cu pantă între 0 și 10° (reflex al climei asupra arhitecturii vernaculare, cine nu știe să vină la curs), în golful ca o potcoavă, spuma mării se zbate neliniștită.
La Napoli totul este nou. Doar Timpul este neschimbat, static, stabil. E acolo dintotdeauna. Numai oamenilor li se pare că timpul merge, când, de fapt, chiar ei sunt cei care îl calcă zilnic, îl învârt ca pe o roată, cu fiecare pas pe care îl pun înainte. De aceea trebuie să fii atent unde calci... (și în timp și pe timp!). Uite, acum câțiva ani buni în urmă, să tot fie vreo 1933, niște vecini mai din sudul Neapolis-ului au călcat în cenușă. O să zici, ei, și? Daaa, dar nu așa, o nimica de praf, ci o cenușă din aceea fierbinte, care le-a intrat în sufragerie, în baie, în urechi. Și acum se mai chinuie să scape de sub ea și, pentru că nu reușesc, au venit mai târziu unii de pe la nuș ce universitate să îi dezgroape. Își zic arheologi. Cu timpul(!) o să îi scoată pe toți, dar nu știu dacă le va mai folosi la ceva. Se sapă, totuși.
Sapă și mai scot cîte o carte din biblioteca prefectului, scormonesc și mai scot câte un bebeluș adormit în brațele mămicii care doarme ea însăși într-un fel cutremurător, netulburată de flash-urile aparatelor japoneze, arheologii decopertează strat după strat și se înroșesc când dau de mozaicuri cu scene de iubire îndrăzneață (ipocriți, sigur, ce, ei nu fac la fel azi? în toate pozițiile, când după dorința doamnei, când a domnului)... teatrul antic, arena întrecerilor, încăperile gladiatorilor, aleile însorite, iarbă și marmură, un polis alb, colonat, aristocratic, sub cenușă... toate sunt lipite pe geamul timpului, un pic mai la sud de Neapolis. Îi zice Pompei sau Herculanum. Sau amândouă.
Drept în fața neapolis-ului, în larg, în golf, este o insuliță unde se duc visătorii să își trăiască visurile pe viu. Acolo a rupt Dumnezeu o bucăţică de rai şi i-a dat drumul, pleosc, ca unei picături imense de acuarelă, în mijlocul mării. Boțul de pămînt cu guler de apă turcoaz a moștenit toate atributele și culorile paradisului. Îi zice Capri şi nu poate fi descris... Este singurul loc care îmi place într-un fel special, pentru că este de o frumusețe rară, iar eu, de câte ori mi-l amintesc, tânjesc ca un Adam care a pierdut Edenul...
...
P.S. Aceasta este, pe scurt, povestea despre Νεάπολις-ul despre care toţi zic vedi... puoi mori, pe care eu l-am văzut în iulie 2007 și n-am murit, încă!
