Roma - un inel pe degetul lung al Italiei, ca o piatră valoroasă prinsă în montura strâmbă a modernității de tablă. O piatră care, deși acoperită de pământ, ciobită în procesul de ajustare continuă la o noua infrastructură urbană, nu își pierde valoarea.
Roma e Roma. Nici frumoasă, nici urâtă. Roma și atât. Mi-e greu să îți fac o descriere artistică a ei. Și nici una turistică nu sunt în stare să fac, ba, mai mult, mi s-ar părea stupid. Am să îți scriu, doar în câteva rânduri, cum am înțeles eu structura Romei după patru zile de cartare.
Ia o pizza! Taie-o în două. La vest/nord-vest, ai Vaticanul - dealul pe care își îngropau etruscii morții, ca să nu îi ia Tibru când se revărsa, la ploi torențiale - orașul din oraș. O înghesuială de clădiri pe rama nordică a bazilicii San Pietro derutează privirea. Înghesuiala în cauză nu reprezintă altceva decât vestitele Muzee ale Vaticanului. Pavajul curții este plin de oameni. Călugărițe negre îmbrăcate în alb și călugărițe albe îmbrăcate în negru se preumblă printre coloanele lui Bernini. Granitul din pavaj lucește.
La est - Roma mare. Pestriță, aglomerată, centrată pe axa șerpuitoare a Tibrului, ca un dragon cu cocoașe/coline. Străduțe-coridor, bolți, arcade, turnuri, coloane, ziduri trăiesc alternanța permanentă a vieții de noapte cu pulsația jurnalieră.
Asta e împărțirea la suprafață.
Aceeași pizza. Acum tăiem în grosime. Partea de deasupra - Roma picantă, lucitoare, agitată, de azi. Partea de jos, blatul - baza bazei fundamentului - Roma antică. Fără ea nu e pizza.
Roma este exemplul clasic de stratificare a istoriei, culturii și civilizației. Se așază ea, pe sine, peste ea. O lume care a răscolit miliarde de tone de piatră, ordonându-le și sculptându-le, se vede continuu ieșind de sub pământ, ca o zeiță care iese din mâluri. Grosul Romei este antichitatea precreștină - Cezar, Augustus, Nero, deși nici ”producțiile” lui Vespasian, Traian sau Hadrian nu sunt puține. Risipă monumentală de piatră. Marca imperială precreștină a fost zdravănă, încât barbarilor le-ar fi trebuit poate două evuri medii ca să o distrugă. Și nici nu cred că au vrut, că doar tocmai podoaba aceasta au căutat-o. Oricum ar fi, influențele barbare post-iustiniene sunt slabe. Liant între straturile orașului, creștinismul se infiltrează vizibil până în coaja contemporană a orașului.
Cum ar fi arătat astăzi Roma, dacă Sf. Petru nu ar fi ajuns aici, acum aproape două mii de ani?
Nu știm. Dar mai contează? Astăzi Roma este o adevărată colecție, în aer liber, de ”chiese” toate arătând ca niște casete albe, tapetate pe interior cu bijuterii aurite lipite în frescă de tavane.
Roma e un imens bloc de piatră în care lumile vii de altădată și-au săpat, strat după strat, propriul timp în care s-au odihnit cândva...
Trebuie să fie tare enervant să fii buldozerist și să nu poți trece cu buldozerul pe nicăieri fără să agăți cu dinții cupei un secol, două, de antichitate.
Am stat câteva zile în Roma. Dar nu sunt sigură că am văzut ce trebuia...
Am să-ți scriu mâine și despre Sixtină, și despre Pieta - piatra care respiră -, și despre Școala din Atena a lui Rafael, despre Colosseum, Fontana di Trevi și revoltele de stradă la care am luat parte fără să vreau. Poate, scriindu/ți, am să îmi dau seama de ce simt, totuși, că nu am văzut esențialul Romei, deși am disecat-o și în suprafață și în grosime, ca o adevărată ucenică a lui... Leonardo!
