I

Mi-am pus în dreapta o halbă cu compot de corcodușe roz, mi-am suflecat poalele rochiței cu bretele, am ambalat de vreo două ori pedala scaunului rotativ și am purces la selecție: Cu ce să încep? Cu care Italie? Care nivel de Italie e mai potrivit pentru  povestirea ultimei mele călătorii?

Oare să încep, cronologic, cu Ischia cea frumos colorată, sau direct cu coșul vulcanic, cu aspect de buboi gigantic, al Vezuviului, sau cu amfiteatrul lui Nero și Vespasian prin ale cărui măruntaie m-am plimbat vreo oră, căutând să îmi imaginez gladiatori înfocați și virili așteptând intrarea în luptă?

Nu prea știu cu ce să încep, așa că o s-o iau, ca și altă dată, sistematic de la o margine taman din mijloc!

Să începem cu Sfântul Gennaro/Ianuarie.

Dacă te uiți pe google și pe veveve punct creștin ortodox punct ro o să vezi că despre Sfântul Ianuarie scrie că a fost episcop de Benevento, ucis în Pozzuolli și îngropat în Napoli. Abordând eu geografic și teologic problema, am fost întâi la Benevento. Nu de alta, dar asta era chiar destinația cheie a misiunii Erasmus (așa se cheamă categoria aceasta de mobilități academice care susține geografia de teren).

La Benevento am ajuns cu Maria Paradiso (o italiancă cu un cap ca de păpușă) și soțul acesteia, inginer de cabluri, cum ți-am spus. Orășelul e oleacă mai mare ca Tecuciul, adică vreo 65 de mii de inhabitanți, iar universitatea mi-a plăcut pentru că are câteva dintre serviciile sale centrale, inclusiv SRI (adică serviciul de relații internaționale, ce credeai?!) și sala de festivități, într-o fostă mănăstire (a se vedea foto).

Benevento este un oraș tipic de provincie sudică – sărăcuț, cu o universitate mică, plin de biserici și de marmură de pe vremea lu domnu Dioclețian, ăla de i-a decimat p’ai noştri (a vorbit creștina din mine). Între orele 14,00 și 17,00, în tot orașul nu vezi nici țipenie – se face nani de voie, generalizat, în frunte cu primaru și carabinierii (sun exceptați de la program numai lucrătorii de la gară și musafirii de la universitate!).

La întoarcere, Domenico, tot Paradiso și el, a condus degajat pe serpentinele și prin tunelurile apenine, cu 180 la oră, în timp ce cu o mână butona mobilul și cu cealaltă își aprindea țigara. Acuma, ce să zic, nu mi-a fost frică, mai ales că mie îmi place când și când un șpriț de adrenalină, dar mă gândeam că, pe viitor, nu strică să-mi fac totuși un testament înainte de a mai pleca în misiuni academice. Nu de alta, dar nu pe toți colegii vitezomani îi cheamă Paradiso, și-oi nimeri într-o zi vreun Hell!...

Într-o miercuri mi-am luat tenișii și am plecat pe jos spre Capodimonte, cartierul cel mai nordic al Neapolis-ului. Pe la prânz, după 33 de fotografii, o înghețată și două sms-uri, am ajuns. Am căutat cimitirul Sfântul Ianuarie, mi-am luat bilet de 8 euro și am pornit pe sub pământ! Cimitirul este săpat într-o rocă poroasă numită peperino, un tip de tuf rezultat din cimentarea cenușii vulcanice. Grosimea stratului este suficient de mare ca să fi permis sculptarea subterană a unei întreg edificiu, cu coloane, culoare și niveluri suprapuse. La fel ca în Pelestina din timpurile Mântuitorului, și aici morții erau îngropați în morminte săpate în peretele stâncii sau în pardoseală, imediat după deces, din rațiuni sanitar-climatice (în ziua aceea, afară erau 30 de grade, în timp ce în subteran erau doar 10). Despre catacombele napolitane se spune că au cea mai mare lățime din lume. Nu am fost în altele, dar, într-adevăr, acestea păreau mici bulevarde, bordate pe stânga și pe dreapta de nișe (morminte) dreptunghiulare, cândva cu diferite grade de amenajare. Fost cimitir roman, unele fresce poartă încă semnele decorațiunilor precreștine și a amestecului de stiluri și influențe, ceea ce sporește individualitatea și valoarea acestui edificiu, pe lângă faptul că este locul unde a fost îngropat Sfântul Ianuarie. În vremuri de prigoană, creștinii se adunau aici pentru săvârșirea sfintei liturghii și, ulterior, pe locul mormântului, au ”ridicat” o biserică (”ridicat” e un fel de a spune, aflându-ne sub pământ).
Ghidul nostru, al meu și al unei perechi de americani, este un tinerel isteț care se prinde repede că eu pricep ce povestește el legat de istoria bisericii și nu emit sunete admirative (emazing, great, huge, fabulous) cu iz de retard american. Ca orice ghid, printre explicații serioase presară și glume. Îi ridic mingea la fileu și întreb cine și cum gestiona acest spațiul locativ de veci? Îmi răspunde că exista un custode al catacombelor care, sărpraiz or not, făcea uneori și oleacă de trafic cu locurile de veci. Deci, așa cam ca azi, îmi vine să zic, deși, o să vezi, la un nivel mult mai rafinat! Mai exact, în primele veacuri creștine, înainte de 313, cele mai ”bune” locuri nu erau cele  situate la aleeea centrală, cum se caută la ”Eternitatea” gălățeană, ci sunt la mare preț locurile din vecinătatea mormintelor martirilor (al căror traseu ceresc era limpede). Aveai bani, te așeza familia la picioarele sfântului Agrippino!

Câteva fresce sunt unicate – de exemplu cea mai veche imagine cunoscută a Sfântului Ianuarie  reprezentat cu nimbul sfințeniei, între alți doi sfinți martiri; dar mai deosebită mi s-a părut o frescă reprezentând trei femei care construiesc o biserică din cărămizi pe care mai întâi le spală în apa unui rîu!

Am ieșit iar la lumină cu ochii plini de gânduri și trupul traversat de un sentiment folositor!!!

II
Altă dimineață, altă trezire. Indianul de serviciu de la bucătărie îmi servește croissant pudrat cu zahăr, un espresso (tare ca un traznet) cu lapte și suc natur de portocale. Îmi fac un sandvich, arunc moneda de 50 de cenți în aer și zic: dacă e cap Ercolaneo, pajură Sorento. Moneda cade sub masă pe muchie, o recuperez și decid – Pozzuoli. Iau metroul.

Pozzuoli este o stațiune dulcică și drăguțică și curățică și simpăticuță foc. După ce mă schimonosesc de una singură în diminutive, cobor și  mă duc ață la prima ruină care îmi iese în cale. Ruina este întinsă pe un hectar și ceva, are casă de bilete, panou cu explicații în patru limbi și afară plouă.

Amfiteatrul început de Nero și finalizat de Vespasian la Pozzuoli în anul 79 d. Hr. este al treilea ca mărime după Colosseum și cel din Capua. În tot situl istoric sunt multe semne de ”interzis” și, la început, urmez traseul de vizită; nu sunt decât eu și încă o pereche de motocicliști îmbrăcați în piele din cap până în picioare; dar este prea dimineață și paznicii stau la cafea. Mă prefac că merg atentă, căutând unghiuri optime de fotografie, arunc o privire de control stânga –dreapta, după care mă strecor rapid, dispărând pe sub una din bolți, și ajung la intrarea în rețeaua de culoare subterane. De acolo, pe un drum întortocheat, am urcat apoi în tribune. Acolo, sus, brusc îmi amintesc că asta trebuie să fie chiar arena în care a fost martirizat Sfântul Ianuarie. Desfac elasticul minții și dau drumul imaginației - aud strigăte, pocnituri de bici, răgete de animale, voci amestecate, zornăit de lanțuri, zăvoare, sunetul apei trecând prin rețeaua de scurgere subterană... hârșâitul sabiei pe osul cefei și zgomotul asurzitor al unei picături de ploaie...

Am ieșit iar la lumină cu ochii plini de gânduri și trupul traversat de un sentiment folositor!!!
...

Iconița Sf. Ianuarie am luat-o de la catedrala unde se află moaștele. Oasele sfântului se află într-o criptă subterană, în timp ce sângele, despre care se spune că se lichefiază la 19 septembrie, se află într-una din capelele interioare ale catedralei.