I
... îţi aminteşti că ţi-am trimis cândva un textuleț tot despre Neapolis? N-o să-l reiau, doar o să selectez un fragment, uite-l:
La Napoli totul este nou. Doar Timpul este neschimbat, static, stabil. E acolo dintotdeauna. Numai oamenilor li se pare că timpul merge, când, de fapt, chiar ei sunt cei care îl calcă zilnic, îl învârt ca pe o roată, cu fiecare pas pe care îl pun înainte. De aceea trebuie să fii atent pe unde calci... și în timp și pe timp!. Uite, acum câțiva ani buni în urmă, să tot fie vreo 1933, niște vecini mai din sudul neapolis-ului au călcat în cenușă. O să zici, ei, și? Daaa, dar nu așa, o nimica de praf, ci o cenușă din aceea fierbinte, care le-a intrat în sufragerie, în baie, în urechi. Și acum se mai chinuie să scape de sub ea și, pentru că nu mai reușesc, au venit unii de pe la nuș’ ce universitate să îi dezgroape. Își zic arheologi. Cu timpul(!) o să îi scoată pe toți, dar nu știu dacă le va mai folosi la ceva. se sapă, totuși. Arheologii sapă și mai scot cîte o carte din biblioteca prefectului, scormonesc și mai scot câte un bebeluș adormit în brațele mămicii care doarme ea însăși într-un fel cutremurător, netulburată de flash-urile aparatelor japoneze; arheologii decopertează strat după strat și se înroșesc când dau de mozaicuri cu scene de iubire îndrăzneață (ipocriți, sigur, ce, ei nu fac la fel azi, în toate pozițiile, când după dorința doamnei, când a domnului?...)... teatrul antic, arena întrecerilor, încăperile gladiatorilor, aleile însorite, iarbă și marmură, un polis alb, colonat, aristocratic, sub cenușă... toate sunt lipite pe geamul timpului, un pic mai la sud de Neapolis. Îi zice Pompei sau Herculanum/Ercolano. Sau amândouă.
Linia roșie marchează separația dintre situl vechi, scos de sub cenușă, și orașul actual situat deasupra.
Adevărul e că în 2007 am fost numai la Pompei, aşa că anul acesta, marţi, am luat circumvesuviana -linie feroviară-, și am coborât la Ercolano. Phii, ce dimineață superbă! Am fost prima la casa de bilete, m-am autobeștelit că nu mi-am făcut nici acum cardul internațional de prof, ca să am reducere la muzeele lumii, m-am lipit temporar de un grup de englezi ca să aud ce le zice ghidul, după care am luat-o singură la pas; pe de o parte, am urmărit regulile și axele urbanismului roman – cardo și decumanus-, și topografia dormitoarelor și bucătăriilor romanilor de rând; pe de altă parte, m-am lăsat condusă de locurile cu umbră (căci, deși e abia 9 dimineața, soarele arde deja), de inspirație și de ineditul acestei imense bijuterii arhiectonice, conservate la bain-marie vulcanic în borcan de cenușă și cu ”capac” de secol XX.
Calc pe caldarâmul pavat cu pietre mari și rotunde, arunc câte un ochi în reședințele fără acoperiș, la colțul termelor intru în pielea unei donna Alba, mă simt urmărită de un roman cu nikkon la gât, pipăi colonadele sculptate aflate la intrarea în cassa Gemma și mă întreb cum o fi fost să stai la rînd, la supermarketul local ca să cumperi ulei aromatic pentru baie, și brusc să te apuce lava de gulerul togii!
Ercolano nu este decopertat nici pe sfert. Cea mai mare parte se află îngropată sub zidurile contemporaneității zgomotoase. Cine știe dacă nu cumva, mai pe la mijlocul orașului, nu s-o afla și acum, în plină așteptare, un grup de magistrați și aristocrați bogați, înghesuiți în buncărul pentru situații de urgență pe care și l-au făcut din contribuția publică. niște Traiani de-ai lor, adică.
Oricum, plec cam tristă de la Ercolano. Atâta risipă de marmură, inteligență, planificare urbană, ambiții și soare mediteranean, toate suspendate în loc și timp de strănutul neinspirat al unui gogoman de munte aflat un pic mai încolo...
Mă hotărăsc să mă duc să îl trag personal de urechi pe obiectul acesta geografic căruia i se zice Vesuvio, nu înainte, însă, de a mă lăsa fotografiată de mâna urmăritorului meu, care se dovedește a fi un viking al zilelor noastre!
II
La gara din Ercolaneo dau peste o atmosferă clasică de cartier italian – într-o incinta mică, un dispecer cu neamuri in Sicilia explică temperamental, dând din mâini, regulile și orarul plecărilor spre Vezuviu. Reușesc să mă prind de conținutul discursului și aleg varianta allez-retour cu vizitarea Parcului/rezervației naturale vezuviene inclusă în preț. Lângă mine, o pereche de chinezi cu neamuri în Coreea sunt pe punctul să dea în plâns. Ei nu știu decât un fel de engleză tehnică și ceva vietnamenză. Un italian milos le explică în rusește că no problem, davai euro și le dă biletele.
Începe așteptarea microbuzului. Ehee, ai fost vreodată cu microbuzele la mare, sau la București? Sau știi măcar cum funcționează sistemul maxi-taxi de la noi, în autogări? Ei, ceva similar este acolo – lumea șade care pe unde poate, pe borduri, sub copaci, în picioare, shold lângă sholder (vorba traducătorului), făcându-și vânt cu coriere della serra și așteaptă să se pună de acord șoferii, care sunt organizați, domle, ce crezi? E o mică mafie locală. Numai când se face grupul de turiști destul de mare cât să ajungă pentru toate trei microbuzele, ca să pornească odată, se aliniază milimetric unul lângă altul într-un perimetru de 7/7 m. La aspectul acesta, sincer, italienii m-au fermecat (păi, când eram la Ischia, microbuzul a intrat pe o străduță cu sens unic, din care ¾ din carosabil era deja ocupat cu mașini parcate. În mod normal fie mergea pe cant, fie ocolea pe la Roma. Aș, crezi că a renunțat? Nu, a luat-o pe trotuar, razant cu leandrii înfloriți care ieșeau din gardul separator, de a trebuit să închidem geamul, să nu ne scoată crengile ochii).
Imagini Vezuviu (surse Pixabay, Wikipedia)
Deci, revenind, așteptăm o oră peste ora prevăzută în bilet și când devenisem toți niște mici vezuvii pe cale să explodeze, sosesc cele trei microbuze cu șoferii lor italieni frumoși, bronzați, parfumați cu giorgio armani. Prind momentul și mă instalez în față, lângă Giovani, că eu, ca un geograf născut nu făcut, mă asigur să am vizibilitate la drum din toate unghiurile. Plecăm. Ca să nu fie niciun dubiu că sistemul de organizare a transportului auto este parte componentă a mafiei italiene aripa soft, de cum plecăm, șoferul comandă la postul de radio canțonete napolitane, ca să se simtă turistul în mediu deplin. Urcăm.
Dar Vezuviu nu este nici pe departe cel mai frumos vulcan. Călimanul nostru, cu cei 2100 m ai săi, este o mândrețe de munte. Vărul său italian este însă celebru pentru nervii magmatici și temperamentul fierbinte, măcar că are numai 1400 m. După isprava din anul 79 când le-a făcut pocinogul oamenilor ăia din vale, a mai avut vreo câteva crize de astm, ultima dată prin anul 1944!
Cobor. Decid în gând să mă apuc de literatură de călătorie. Sau măcar de un blog personal. Dar nu îți face iluzii, nici nu ajunsesem la Ischia și deja uitasem.
