I

Dacă viața ar fi făcută din kilometri, atunci săptămâna pe care o închei azi are 12.000 km!!!

Săptămâna ”12.000” a început marți. Marți...nu mai știu în ce an. Oricum, era soare afară și ceva liliac nebun pe la colțuri de bloc. Pentru cei ai casei, eu plecam ...”departe”, deci emoții și curiozitate; dar până la București, nu am simțit nimic deosebit. Totul era normal. Am făcut check-in-ul exact ca acum o lună când am plecat în Franța, m-am dat gratis cu parfum în duty free, exact ca de fiecare dată, am moțăit solemn în scaunul albastru al taromului și am scoborât în Istanbul, cum se face de obicei când zbori cu avionul spre Asia, și tot așa. Hehee, dar de la Istanbul, de fapt, începe povestea! În aeroportul turcilor era atât de aglomerat, că am zis că s-a dat liber la mutații cu viza de flotant pentru un sfert de Asie. Pentru îmbarcare către Almaty, pe mine m-au controlat și în urechi, să vadă dacă nu am un portavion Nato ascuns pe undeva, în timp ce pe alții mi s-a părut că i-a lăsat să treacă mult prea ușor, deși aveau niște turbane imense în care ar fi încăput lejer o baterie de tancuri. În fine!
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title

Era deja 8 și ceva, seara, când am urcat în boeingul 737 a celor de la Turkish Airlines și, dupa nici 20 minute, deși eu speram sa mă instalez la somn, niște de-alde Nülgun și Güzel simpatice au început să împartă. Întâi ne-au împărțit căști audio. Apoi pernuțe. Apoi au adus un fel de șaluri (de învelit, m-am bucurat eu, înțelegând că ne pregătesc de culcare). Apoi au venit cu tava cu rahat. Turkish delight, evident. și ne-au servit. Apoi au dat ciorăpei de avion (șosete gri cu semnalizatoare pe talpă!). Apoi ochelari negri de cârpă (tot ca să dormim). Apoi ziare! (asta recunosc că n-am înțeles-o, a fost profundă, căci după ce dăduseră deja ochelarii!...). Ne-au mai dat șervețele parfumate, dopuri de urechi, încă un șal pentru cine dorea...Eram deja obosită de câte ori am zis thank you! Dar crezi că s-au oprit? Nu. Au continuat! Ne-au mai adus: meniul scris pe carton alb lucios, tacâmuri de inox, tăvile cu mâncare, somon fumée, pui cu mirodenii arăbești, unt, brânză, cremă de vanilie, salată tzatzikis cu iaurt și măsline, apă, bere, ceai, pâinici graham calde. Se făcuse deja 11,30, parcă eram la revelion! Eram atât de obosită de fâțâiala din avion încât am renunțat să mai dorm și m-am apucat să butonez monitorul montat în scaunul din față. Am baleiat cele 15 pagini de filme, toată muzica, de la cea rock la chiuituri turcești, jocurile de entertainement, info despre temperatura la sol, altitudinea de croazieră a avionului nostru și distanța până la cel mai apropiat satelit rusesc, audio-book-urile cu povești horror și rețete de bucate. M-am cocoloșit, chircit, răsucit în toate felurile în scaunul devenit din ce în ce mai incomod și m-am uitat îngrozită la vecinul meu care era ținutuit, nemișcat în aceeași poziție de la plecare, neavând niciun milimetru liber de manevră între genunchi și scaunul din față. M-am și gândit că după șase ore de zbor, ¾ din pasageri vor fi scoși din scaune cu forcepsul. Cum gândeam eu așa, hop, m-a furat somnul pe la unu și ceva. Cred că am dormit mai bine de 20 de minute și gata, au anunțat începerea aterizării.