II

2,00h, recte 5,00h (ora Kazakhstanului), aeroport Almaty.

La sosiri îmi joacă în fața ochilor o mulțime de emoticoane vii, cu liniuțe oblice în loc de ochi și pancarte în mâini. Îl caut înfrigurată pe cel pe care ar trebui să scrie numele meu. Dau un tur complet. Nimic. Mai dau un tur. Tot nimic. Mă uit la ceas. Madam Kuralay Bayzakova, gazda conferinței, m-a asigurat de vreo trei ori că va fi cineva să mă preia. Oare ce se întâmplă? 5,10h. La ei. Îmi străfulgeră un gând negru. Aeroportul se golește treptat. Rămâne doar un stol de hiene, pe numele lor oficial ”taximetriști privați”, specie prezentă în toate aeroporturile, care simt înaintea mea ceea ce aveam să constat și eu – că nu mă așteaptă nimeni. Mă înconjoară sistematic, împungându-mă cu oferta rusească. Îi gonesc cu repetate I dont understand, dar ei- nimic. Îmi dau seama că trebuie să mă descurc singură. Văd o casă de exchange valutar, uraa! O să întreb cum ajung...Unde?! Că n-am nicio adresă. În fine, încerc totuși să zic ceva la geam. Dar Dasha de la ghișeu nu aude, nu vorbește, nu înțelege! Cu simțurile arc, evaluez situația – sunt singură, frântă de oboseală, într-o țară necunoscută, unde limbile mele străine nu-mi folosesc nici mie, nici lor, fără bani (de-ai lor), fără un număr de telefon local! (Dacă mi-ar fi scanat cineva creierașul la ora aceea, ar fi avut cea mai spectaculoasă imagine de circuite electrice!) La punctul de informare turistică (incredibil, au așa ceva?!), o altă Dasha bea ceai și se joacă pe telefon. Nu, evident că nu știe engleză. Nici franceză. Numai rusă. Si kazahă! Așa că îl cheamă în ajutor pe un tinerel, poate iubitul ei. Eu răsuflu ușurată – acesta știe ceva engleză: știe să zică mai neim iz și să numere până la 20! Nu-mi cere să îți descriu toată agonia. Tensiunea drumului, aerul rece din holul mare de la „sosiri”, șocul situației... Cert e că pe la un timp am forțat-o pe anagajata de la exchange să îmi dea ceva pentru cei 10 euro pe care i-am împins prin geam (și mi-a dat: 2490 de tenge!), după care am pătruns în borcanul din plexiglas de la informare turistică unde, după modelul „Crimeea”, am ocupat calculatorul (și ce dacă avea tastatura setată pe rusește?!) pentru o jumătate de oră. Am transmis e-mail-uri către organizatoarea locală, către Pierre Chabal co-organizatorul francez, către asociațiile  feministe și cele de protecție a geografilor rătăciți în junglă și am reușit totodată să recuperez din corespondența email un număr de telefon de la universitatea Af-Faraby (locala, adică) și numele hotelului unde, se pare, urma fim cazați. Astfel înarmată, optimistă deci, ies în afara aeroportului!
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title
  • Carousel Item Title

Hm... Afară, șocul numărul 2 (sau 22, nici nu mai știu) – era totul alb!! În Almaty ninsese. O clipă m-am gândit că poate totuși am coborât unde nu trebuie, că prea nu se potrivea nimic. Weather forecast zicea ceva de 20 de grade, iar eu eram îmbracată ca o europeancă plecată la conferință internațională. Decisă totuși să nu mă fâstâcesc din nimica toată și hotărâtă să scap și de lipitorile cu Lăzi (sau Lade, care e pluralul de la marca Lada?) pe post de taximetru, scotocesc prin experiența mea de om trăit și în comunism (ca să nu-ți mai spun că, ca prin minune, am început să îmi amintesc tot alfabetul chirilic) și mă îndrept spre postul de miliție. Acolo, săritor, un tovarăș cu o imensă caschetă kaki îmi explică lung cu mâinile și scurt cu limba (rusă): Na dispiecer! Aha, adică să mă duc la dispeceratul de taximetre oficiale. Tanti Dasha de aici are 180 de chile și știe chiar și engleză – Ies mădam, taxi, ies, ies, tri handrăd. Și mă dă pe mâna  unui stagiar care mă escortează până la prima Ladă pe care o văd după ani de zile, unde îi explică șoferului ce are de făcut. În mașină e cald și miroase a tutun stătut și a haine umede. Șoferul e trist, obosit, plictist, mut. Dar pentru mine a fost cea mai fericită clipă - îți dai seama, să pleci din aeroport trimfătoare, când afară e zăpadă și ești încălțată cu pantofei și îmbrăcată doar cu un poncho de lânică fină, iar 10 cazaci te-ar fi vrut în Lada lor.