...nu e, nu e, asta e, ce‑o să fac acum? mi-am zis eu curajoasă ca Ioana d’Arc pe rug. Mai aveam însă o speranţă – numărul de telefon  de la universitate. Şi cum mă convinsesem deja că ceea ce înțelegeam eu prin ”engleză” nu are corespondent în țara lui Nursultan Nazarbayev, am rugat recepționerul (deja se schimbase tura!) să sune el, căci cine știe, la câte nu-mi  ieșeau în dimineața asta, riscam să bag degetele aiurea şi să formez numărul  închisorii regionale. Recepționerul formează, așteaptă îndelung și apoi îmi spune candid: it seems to be wrong number, it doesn’t  call ! - Mai încearcă, nene, ce te costă, îi trag eu pe româneşte. El se pare că avusese nişte străbunici pe la Târgu Frumos, căci s-a executat imediat, reîncercând iar și iar, de vreo patru ori, până când a văzut că m-am schimbat la față îngrijorător. Deci, să recapitulez: venisem invitată la conferința internațională despre securitate regională ”Europe-Asie”, organizată de Universitatea Al-Faraby în parteneriat cu Universitatea din Le Havre, aveam nu doar calitate academică de participant cu o comunicare științifică, dar și de delegat al unei misiuni academice de reprezentare  a rectoratului  nostru în vederea unei viitoare cooperări, și eu mă aflam în acel moment în aberanta situaţie de a nu fi fost aşteptată, de a mă fi descurcat după puteri cu ajunsul în oraș, fără adăpost, şi moartă, dar efectiv moartă de oboseală şi de frig (rezistența mea la acestea două este extrem de redusă, iar dacă nu sunt la parametrii nevoilor mele, pierd instantaneu celebrele atribute de ”frumoasă și depteaptă”!).

M-am așezat într- un fotoliu din holul hotelului și am convocat (cam aspru, recunosc) pe tovarășul înger păzitor: - Păi, bine, stimabile, ți-ai luat concediu sau ce faci? Du-te, te rog, la șefu’ tău și adu-i aminte că pe mine mă cheamă și Mihaela, ca pe el adică, și să mă primească în audiență! Înaripatul s-a întors în două clipe şi a zis: gata, dă-i drumu’, te ascultă! Și am început : Pe căpeteniile îngerilor Treimii...  După ce am terminat de zis ce-am avut, m-am înșurubat mai tare în fotoliu, încercând să nu mă gândesc la ce aveam de făcut. Nu, nu îmi era teamă de situație, eram mai degrabă mofluză că trebuia să mă concentrez pe ieșirea din situație, să consum energie și resurse pe o chestie pe care oricum nu aș fi avut cum să o controlez dinainte.

În holul hotelului se învârteau diverși. Printre ei, unul văzuse tentativa cu telefonul. După un scurt schimb de replici cu recepționerul, domnul necunoscut îl pune să mă întrebe pe cine caut la universitate? Îi spun. Domnul sună pe cineva, apoi pe altcineva, apoi îmi comunică prin semne: ok, 10 minute. Mă crucesc. Deci în marea asta de necunoscuți, în milionul de locuitori almatezi, se găsește exact unul care să o știe pe Mme Baizakova și să o anunțe că i s-a rătăcit un participant de la conferința lor? Asta numa kgb-ul poate. Într-adevăr, în vreo 15 minute, a sosit o limuzină cu un șofer umil și o assistant manager anglofonă care și-au exprimat pachetul de scuze și m-au condus la sediul central al universității. Decanul facultății de relații internaționale m-a însoțit personal în sala de festivități situată la etajul 15 al clădirii rectoratului, unde am intrat, acru-aristocratic-înțepată, taman pe discursul inaugural al ambasadorului Franței!

Day two. Facultatea de Relații Internaționale se află într-un imobil nou, în care cel mai mult m-a frapat totul, de la excesul de marmură de calitate, la tehnologia informatică și tablele interactive inteligente, până la  ornamentele kitchioase din flori de plastic!! Comunicările și dezbaterile au fost de-a dreptul interesante. S-a vorbit despre situația din Afganistan, de Organizația de cooperare și securitate a Asiei centrale, de politica energetică a Kazakhstanului, de ASEAN și situația din Ukraina, de centrul de traduceri diplomatice, de câte și mai câte. Dialogurile s-au purtat în franceză (dominant), rusă și engleză. Eu am fost asimilată rapid de grupul francezilor. Lucrarea mea? – about Spatial planning in fuzzy regions. Case study Euroregion Lower Danube. Unele lucruri le înțeleg sau, tocmai, nu le mai înțeleg abia acum!

Ce-am mâncat? Nu știu! La două dintre dejunuri ni s-a servit cal gătit în trei variante. Excepțional! La mesele de prânz niciodată nu s-a băut alcool, doar ceai și suc de fructe uscate. Seara, însă, vodka și vinul de Georgia au făcut ravagii printre vorbitorii de limbi străine!   

Dar despre obiceiurile culinare și serata de adio, în episodul următor...